von Carmen Lidia Vidu –– Spielleitung: Carmen Lidia Vidu (a.G.)
"Menschen. Zu verkaufen" ist die zweite Inszenierung Carmen Lidia Vidus am Deutschen Staatstheater Temeswar. Wie bereits in "Tagebuch Rumänien. Temeswar" verbindet die Regisseurin auch diesmal Mittel des Theaters mit jenen des Films und der Fotografie.
Während die offizielle Propaganda vor den "Abgründen" der freien Welt warnte, fand in Rumänien der vermutlich größte Menschenhandel des 20. Jahrhunderts statt. "Menschen. Zu verkaufen" zeigt auf, wie das kommunistische Rumänien seine deutsche Minderheit - insbesondere in den Jahren von 1969 bis 1989 - der Bundesrepublik Deutschland verkaufte. Die Rumäniendeutschen versuchten der Diktatur und einem Leben in Armut zu entkommen, sie träumten wie alle Bürger des Landes vom Leben in einem freien und ihnen freundlich gesinnten Staat. Die Aufführung schildert das Drama eines Exodus.
Videoauftritt: Heinz Günther Hüsch, Stelian Octavian Andronic, Johann Schaas, Germina Nagâț, Mădălin Hodor, Hanni Hüsch, Cornel Hüsch
În urma vizionării piesei documentar, îți rămân în minte următoarele întrebări: poți salva într-adevăr omul tratându-l ca pe o marfă? Cum ne raportăm la istorie? Negociezi sau nu cu dictatori? Care este prețul tău? Câți bani dai tu pe viața ta?
Anitta Pelin, jurnalist cultural
Spectacolul „Oameni. De vânzare” creat de Carmen Lidia Vidu la Teatrul German de Stat din Timişoara e un demers documentar ce aduce în atenţie comerţul pe care Statul Român şi Statul German l-au precupeţit vreme de câteva decenii, al cărui obiect era alcătuit din etnici germani. Oameni. Oameni vii. Persoane tranzacţionate pe sume trecute în registre contabile ţinute cu grijă în evidenţă de un domn foarte profesionist. Fiinţe negociate şi categorisite în funcţie de nivelul lor de educaţie, pe care s-a pus un preţ mai mic sau mai mare în funcţie de criterii obiective. România voia să devină acest „rai naţionalist” populat cu geto-daci vaşnici şi, dacă Germania se arăta dispusă la discuţii în urma cărora notele de plată aveau să fie achitate, de ce să nu profite pentru a-şi reumple conturile golite de datoriile scadente? Iar Germania de ce să nu recâştige spor (ne)natural şi intelighenţia şi, şi, şi, în timp ce dă o mână de ajutor celor care vor să evadeze dintr-o societate înţărcuită absurd de poliţie politică şi frică?
Alina Epîngeac, critic
O mostră de teatru documentar de calitate, pentru care autoarea s-a documentat timp de doi ani și jumătate, căutând surse în arhivele Securității, adunând mărturii și făcând interviuri cu oficiali ai regimului comunist implicați direct în vânzarea etnicilor germani, ca și cu negociatorul german, acela care a reușit să elibereze 226.000 de sași și șvabi. Mărturiile lor, ca ultimi supraviețuitori ai procesului, pot fi considerate istorice, surse de documentare pentru cercetătorii interesați de studierea fenomenului. Carmen Lidia Vidu operează o selecție a imensului material adunat pentru a-l organiza într-o structură riguroasă și inteligibilă. Păstrează situațiile cele mai relevante pentru imaginea de ansamblu, scene definitorii pentru o întreagă serie de fapte desfășurate în procesul de vânzare – atât a germanilor, cât și evreilor – în regimul Ceaușescu, președintele care estima că „petrolul, evreii și germanii sunt mărfurile României cele mai bune la export”.
Cristina Rusiecki, critic
Termenul pe care vreau să-l folosesc cu privire la teatrul tău este „imersiv”. Această genetică a istoriilor care fac parte din mine mă face responsabil pentru cel de lângă mine, pentru că ei sunt o parte din această Istorie comună pe care noi o trăim împreună. De asta eu consider că tu faci un teatru de responsabilitate socială, nu doar un exercițiu de creație estetică.
Florin Oprescu, jurnalist cultural
Fără îndoială cel mai complex spectacol de până acum al lui Carmen Lidia Vidu, pentru care regizoarea mărturisește că s-a documentat, a călătorit, a realizat interviuri și a citit dosare timp de 2 ani, „Oameni. De vânzare” spune povestea vânzării etnicilor germani de către regimul comunist din România, vânzare întinsă pe câteva decenii, dar ținută secretă zeci de ani atât de autoritățile române, cât și de cele germane.
Alina Neagu, jurnalist cultural
Ce se conturează din această mixtură de confesiuni, amintiri, clarificări, puneri în context istoric? Istoria cinică și pragmatică unui „târg” trans-național, în care contau nu persoanele, ci capita și valoarea financiară obținută; istoria meschină și dureroasă a bișniței cu indulgențe (adică traficul de influență – real ori fictiv – al unor angajați din administrația românească de a grăbi procesul obținerii pașapoartelor și vizelor, în schimbul unor beneficii, evident). Ce a rămas nițel estompat – probabil că propria mea memorie mă face mai aderent la acest tip de discurs – a fost istoria tribulațiilor personale, a speranțelor disperate și deznădejdilor cumplite a celor care-și așteptau „salvarea”. Dar un contrapunct emoțional a existat: acel cântec, pe melodia imnului Transilvaniei, intonat de ultimul sas din Richiș, Johann Schaas, care celebrează nostalgic patria ardeleană a sașilor și șvabilor.
Claudiu Groza, critic