von Gabriel García Márquez –– Inszenierung: Yuri Kordonsky
Eréndira ist erst vierzehn, als ihre Großmutter, die ihr den Brand des Hauses zur Last legt, sie zur Prostitution zwingt. Während sich hunderte Männer in die Schlange vor Eréndiras Zelt einreihen, verhandelt die Großmutter den Preis und zählt die Einnahmen. Auch Ulysses, jung und schön wie ein Engel, begehrt sie. Nachdem die Fluchtversuche der beiden Liebenden scheitern, beschließen sie ein Verbrechen. „Die unglaubliche und traurige Geschichte von der einfältigen Eréndira und ihrer herzlosen Großmutter” gilt als eine der bewegendsten Erzählungen von Gabriel García Márquez. Motive seines Meisterwerks „Hundert Jahre Einsamkeit” verknüpft er hier mit Themen wie Schuld und Sühne, Liebe und Tod. Ein Nobelpreisträger für Literatur, ein Ausnahmeregisseur, der auch für die Bühnenfassung zeichnet, und ein bewährtes Ensemble verführen in eine magische Welt, in der Realität und Imaginäres miteinander verschmelzen.
Să recreezi un întreg univers aflat sub semnul realismului magic pe scenă e o adevărată provocare. Și m-am bucurat mult când mi-am dat seama că tandemul Yuri Kordonsky – Helmut Stürmer n-a sacrificat povestea de dragul efectelor de scenă. Din contra, vizualul labil (elemente scenografice mobile, nisipul din care se tot creează texte, subtexte și/sau imagini care devin completări firești ale mișcării scenice) împreunat cu un fundal sonor adânc înrădăcinat în memoria afectivă a oricărui spectator (melodii al căror ritm ți-e imposibil să-l ignori), la care adăugăm culorile costumelor, toate acestea ies în scenă pentru a reda povestea Eréndirei. Să nu uităm de mișcarea scenică atent coordonată din off – nu vezi actori alergând haotic, ci personaje care-și cunosc foarte bine locul în poveste și care ies la scenă doar pentru că au ceva de spus. Personaje care vin din public, căci, nu-i așa, povestea ne aparține nouă, celor din sală, încă de la momentul arderii casei bunicii Eréndirei; din acel moment totul este la vedere, noi, cei din sală devenind martori tăcuți la o dramă fără sfârșit. Dacă la început Eréndira era mică, neverosimil de mică în raport cu scena, o vezi cum crește alături de ceilalți parteneri, astfel încât la final raportul devine invers: actorii sunt cei mari, obiectele din decor mici, până la dispariția lor totală din scenă (la momentul final în scenă nu mai există efectiv decât cușca îngerului și aceea aruncată într-un colț și un lighean roșu). Kordonsky a gândit bine această combinație de efecte de scenă obținută din jocurile de lumini, căci, în final, când drama Eréndirei devine joc secund, te întrebi dacă nu cumva oamenii pot să ajungă să domine timpul (da, este foarte adevărat că timpul vindecă orice rană, dar parcă atunci când ai de-a face cu zeci/sute de răni nu prea mai ești sigur dacă acest timp e chiar vindecător). De aceea trecutul devine tot mai îndepărtat, odată cu dispariția ceasurilor din scenă aproape că se suspendă orice legătură cu acel trecut, timpul acela în care totul era sub semnul purității și al imaculatului, iar prezentul este sub semnul magiei – circul și lumea lui – căci ne este încă prea aproape ca să fim siguri că ceea ce trăim/simțim/vedem este adevărat și, ce este mai important, ne aparține, deci (încă) îl putem modifica după bunul nostru plac.